Scrisoare către absolvenții de arta actorului

     „Acum, cînd aţi trecut, în sfîrşit, dincolo de cele două după amiezi chinuite şi pline de emoţii, acum, cînd stăpînirea profesorilor voştri a încetat, iar soarta pare să-şi deschidă porţile făgăduinţei pentru voi, daţi voie unui om îmbătrînit în teatru să vă întîmpine pe calea cea nouă cu pîinea şi sarea unui sfat prietenesc.

     Eu nu v-am aplaudat, cum au făcut prietenii voştri, nu v-am azvîrlit flori ca rudele sau apropiaţii voştri. Dar, în acelaşi timp, sîcîielile pe care mi le-au iscat stîngăciile voastre mişcătoare şi proaspete, nu m-au împins totuşi să ţiu hangul fără de care nimic n-ar avea relieful necesar…

     Trebuiau să fie. Ei alcătuiesc întunericul obligat, umbra acriţilor. Căci şi dintre aceştia erau destui.

     Iar dacă este ceva să mă îndemne a vă scrie rîndurile de faţă, apoi, mărturisesc, tocmai purtarea acestora din urmă a dat îmboldirea cea mai puternică.

     Doar ei sunt stăpînii părerilor definitive şi reci. Doar ei se socotesc în măsură a da verdicte fără drept de apel. Doar ei îşi închipuiesc că, din această mică producţie, pot vedea limpede şi prevesti fără greş soarta voastră actoricească.

     Fiind aşa croită judecata lor, nu-i nimic de mirat dacă veţi auzi spunîndu-se că profesorii voştri sunt nişte pricepuţi, că şcoala conservatorului este timp pierdut, că bucăţile au fost prost alese, că sunteţi o serie slabă şi că puţini dintre voi pot nădăjdui a fi cîndva actori adevăraţi.

     Inima voastră tînără se va strînge îndurerată, auzindu-i. Bietul vostru sufleţel abia înmugurit va cădea de pe soclul cald, pe care vi l-au creat laudele, florile ori aplauzele prietenilor şi rudelor. Iar atunci, unii dintre voi – inimile mai lesne încrezătoare în durere – vor plînge ca în faţa unui ideal pierdut, pe cînd alţii, îndărătniciţi şi înciudaţi, se vor învrăjmăşi cu soarta şi se vor socoti nedreptăţiţi. Dar calea apucată, ei n-o vor mai lăsa.

     Cronicile, cîte vor apărea – şi vor fi destule – vor mai stîrni şi ele suferinţi. Cel nelăudat va îndura greu nelăudarea lui, cel lăudat numai de unii va simţi amară nelauda celorlalţi, pe cînd cel lăudat de toţi va suferi şi mai amarnic, socotind că n-a fost lăudat destul.

     Cu alte cuvinte, dintr-o dată vă ciocniţi de toate amarurile vieţii teatrului. Şi-atunci, este drept ca prima voastră mărturisire de viaţă actoricească să fie aceea ce a fost şi va fi întotdeauna întîia dovadă de viaţă a oricărui copil nou născut: un ţipăt de durere.

     Pentru acest ţipăt – pe care n-a fost nevoie să-l mai aud aşa de limpede era înscris în ochii celor mai mulţi dintre voi – iată, scriu eu pagina de faţă, în gîndul şi dorinţa să vă deprind cu otrava zbuciumului ce vă aşteaptă. Şi astfel, să vă aduc a înţelege că prima ciocnire cu teatrul nu-i nici nedreaptă, nici nefirească. Ba dimpotrivă, că este o trebuinţă de temelie a vieţii către care vă îndrumaţi cu visul.

     N-aţi meritat laudele, aplauzele şi florile. Acelea mergeau către prietenia voastră, către tinereţea voastră, nu către actorii din voi. Dar n-aţi meritat nici hula acriţilor, rîsul, vorbele în doi peri, ironia lor atotdărîmătoare. Acelea mergeau către stîngăcia voastră, către îngăduinţa părintească şi răbdătoare a profesorilor voştri – pentru că putea să pară prea părintească, deci lipsită de cumpăna dreaptă – iar nu către mugurul actor din voi. Şi asta pentru simplul cuvînt că pe actorul acela nu-l ştie încă nimeni pe lume. Nu-l poate şti nimeni. Nici rudele, nici profesorii, nici acriţii. Iar voi mai puţin ca toţi.

     Viaţa actoricească este un şir nesfîrşit de vămi. Bun sau rău, actorul trece cumplite încercări. Unul le trece la început. Este cel mai fericit. Căci durerea copleşeşte masa cea mare actoricească, pe cei care, avînd începuturile uşoare şi limpezi, se împotmolesc tot mai greu cu fiecare an trecut, pînă ajung să nu se mai poată descurca din hăţişul unde s-au încîlcit. Este soarta actorului căruia timpul îi macină calităţile pe drum. Obrazul, care face din băietanul însorit şi din fata frumoasă o privelişte plăcută la început, mai apoi se schimbă în duşmanul cel mai veninos.

     Actorului i se pare că e încă tînăr, publicul însă nu-l mai primeşte. Rolurile fug la cei de drept, cei mai tineri. Fostul tînăr rămîne cu umilinţa şi durerea. Iar cînd n-are putinţă să joace decît tineri, nu mai joacă deloc. Sau joacă mărunţişuri pînă se prăbuşeşte în uitare.

     Iată de ce, dacă-i vorba să alegi, parcă tot mai bună ar fi soarta actorului care e hărăzit unui început anevoios de carieră. A celui care se dezvoltă încet şi temeinic, deci învaţă bine abecedarul scenei, înainte să fi dat de numele mare, de rolul consfinţirii talentului său.

     Ai fost aplaudat, tinere absolvent. Gîndeşte-te bine la ziua care poate veni mai tîrziu, şi cînd nu-ţi vei mai auzi aplauze. În schimb tu, celălalt, căruia nimeni nu ţi-a zvîrlit flori sau laude, gîndindu-te la primejdia ce aşteaptă pe camaradul încărcat de glorii, nu primi nepăsul faţă de tine ca pe un certificat definitiv. Puterea doarme în inima ta – dacă este – şi e singura pe care trebuie să te bizui. Mîngîie-te cu asta, dacă simţi în tine vrednicia şi răbdarea să răzbaţi printre piedici.

     Dar, iată, nici această simţire nu-i fără primejdiile ei. Las de-o parte primejdia cea dintîi şi care este destinul tău. Tainele lui nu le ştie nimeni, dar toţi, începînd cu tine, trebuie să i ne supunem. Poţi avea toate însuşirile din lume, poţi avea toate puterile de muncă şi răbdare, toate vor fi de prisos, dacă pe orbita vieţii tale nu-ţi va fi dat să te încrucişezi cu rolul care ţi se cuvine; cu întîmplarea fastă care să ţi-l ofere.

     Fireşte, bănuim că destinul n-are pricină a fi nedrept. Totuşi, a bate la o poartă care refuză îndelung a se deschide, nu înseamnă să nădăjduim cu încăpăţînare necumpătată în biruinţă. Mai degrabă ar trebui să ne credem nedreptăţiţi atunci cînd lumea din afara noastră ne dă mult mai puţin decît aşteptăm de la ea. Sau pur şi simplu nu ne dă nimic.

     Dar ce interes are lumea aceasta să nu-ţi dea ţie, actor, pe care în principiu te doreşte şi te iubeşte, locul ce îl meriţi şi unde ai fi binevenit? De ce să-ţi socoţi duşman publicul care-i cu atît mai fericit, cu cît te poate aplauda mai tare sau directorul care-i cu atît mai încîntat cu cît faci teatrului său un succes mai vădit.

     Se poate întîmpla ca meritele tale să fie greu de văzut, să se ivească tîrziu şi anevoie. De ce să azvîrli altora vina de a nu te preţui, cînd aurul din tine iese încet la iveală?

     Ai răbdare şi credinţă! Aşteaptă. Munceşte din greu, ciopleşte în tine actorul, ca un sculptor statuia din piatra brută şi aşteaptă. Abia cînd e aruncat ce-i mai mult din piatră se poate vedea dacă opera e izbutită sau nu.

     De bună seamă atunci nu se mai poate schimba nimic.

     Marea făgăduială poate să-ţi fi fost deşartă. Iată primejdia. Dar cine-i vinovat? Nimeni. Doar dorinţa ta să fii acela ce nu-ţi era ursita să ajungi.

     Astfel, icoana vieţii care te aşteaptă, tinere actor, mai ades e-o capcană unde-ţi poţi pierde toate rosturile. De aceea, nu te încăpăţîna pe drumul ei, dacă nu simţi în tine puterea să înfrunţi toate primejdiile, pînă la jertfa ta întreagă. Nu bănui altora, mai ales celor care au nevoie de tine şi te caută, decît, cel mult, o bunăvoinţă şi o dragoste stricătoare pentru mai tîrziu. Cel care te angajează azi preţuindu-te, poate că-ţi este tocmai prin asta duşman. El nu ştie ce te aşteaptă mai tîrziu, încolo, cînd o începe să vorbească vremea şi adîncurile inimii tale.

     Pentru asta, cu mai mult folositor îţi este, poate, cel care-ţi închide uşa teatrului său şi pare că te umileşte. Nu se ştie dacă mîine nu-l vei binecuvânta. El a fost mîna bună a lui Dumnezeu, care te-a scos din calea primejdiei viitoare. Ţi-a fost prieten, fiindcă te-a ajutat să înveţi cartea renunţării la veleităţi.

     Dar asta nu înseamnă că şcoala ţi-a fost fără de folos. Că profesorii tăi te-au amăgit, îndrumîndu-te cu dragoste spre o ţintă mincinoasă. Ţinta aceasta era aici: poarta teatrelor. Şi numai pînă aici.”

Victor Ion Popa, „Scrieri despre teatru”. Editura Meridiane, București, 1969

Articole recomandate

Arta Actorului
Breasla Actorilor

Training Eugenio Barba

Il training, de Eugenio Barba     Acest capitol reconstituie traseul teoretic al lui Eugenio Barba în ceea ce privește ucenicia: un arc ce pornește de la ideea de laborator,

Read More »

CONTACT US

We're not around right now. But you can send us an email and we'll get back to you, asap.

Sending
error: Content is protected !!

Log in with your credentials

or    

Forgot your details?

Create Account

Loading...